Ce nu se vede în spatele unei destăinuiri publice

Aproape de fiecare dată când apare un subiect public legat de abuzuri sexuale, hărțuire, viol sau orice altă nenorocire din acest spectru, apare cineva care mărturisește propria experiență. În ultima vreme au apărut voci care s-au indignat și care, la rândul lor au decis să nu mai tacă la uciderea unei tinere, Teodora pe numele ei, de 23 ani, însărcinată cu al doilea copil, de către abuzatorul ei cu 20 de ani mai mare. A apărut, apoi, o destăinuire răscolitoare a unei doamne care țintea spre un cunoscut scriitor, fără să-l numească, dar și fără sa-l ascundă.

În felul acesta tot mai grăbit în care trăim, pare că emoțiile sunt adesea reduse la reacții rapide și emoji-uri și uităm uneori cât de greu este, cu adevărat, să spui „Mi-a fost greu”, „Am suferit”, „Am trecut printr-o traumă”. Noi, cei care primim astfel de mărturisiri s-ar cuveni să reflectăm mai mult și cu mai mult la respect la trăirea la care suntem părtași.

Fiecare mărturisire publică a unei dureri poartă în spate o poveste nevăzută — una care nu începe cu postarea în sine, ci cu un drum lung, uneori chinuitor, de introspecție, acceptare și vindecare, în care postarea publică reprezintă, în fapt, capătul chinului nevăzut și simțit. Când cineva alege să vorbească despre suferința sa, acel gest nu este doar curaj; este rezultatul unui proces interior adesea marcat de lacrimi, de tăceri lungi, de nopți în care totul pare fără sens și de zile în care singurul pas posibil este acela de a mai încerca încă o dată.

Trauma, oricare ar fi forma ei, nu se dizolvă peste noapte. E nevoie de timp pentru a înțelege ce s-a întâmplat cu adevărat. E nevoie de curaj pentru a privi în față rănile și de răbdare pentru a le lăsa să se vindece. Curajul acesta de care tot pomenim este accesat de zeci, poate sute ori în anii lungi ai dispărării, întrebărilor fără răspuns sau învinovățirilor repetate. Pentru că de fiecare dată trebuie accesat, parcă la nesfârșit și de fiecare dată trezește un sentiment nou de durere, de rușine, de vinovăție, o întrebare în plus. Curaj după curaj, vreme lungă și ani grei, nu cunoști decât un gust amar. Și o tot iei de la capăt. Până când, într-o zi, într-o bună zi, îți îndrepți spatele și ridici ochii din pământ spunând oricui aude: ”Am trăit o traumă. Și nu mai tac”. Și, mai ales, e nevoie de multă muncă interioară pentru a găsi un sens, o perspectivă nouă, o cale de a merge mai departe.

Fiecare femeie care vorbește a traversat munți de durere în tălpile goale. Și-a plâns durerea și oblojit rănile, deseori biciuindu-se tot pe sine, aproape de fiecare dată în singurătate. Când ajunge la cuvânt ar trebui să nu uităm că și-a rupt sufletul bucăți și reconstruit în mii de feluri, de tot atâtea ori.

Când cineva alege să se deschidă în fața lumii, o face nu pentru validare, nu pentru aplauze, ci pentru că, uneori, durerea are nevoie de martori. Pentru că, dincolo de tăcerea lungă a suferinței, apare nevoia de a transforma trauma în sens. Într-un mesaj. Într-o punte către ceilalți.

Așa că data viitoare când citești sau auzi confesiunea cuiva despre o perioadă grea din viața lui, oprește-te o clipă. Privește cu inima deschisă. În spatele acelor cuvinte s-ar putea afla luni sau ani de luptă tăcută, de eforturi invizibile, de reveniri dureroase din căderi pe care nu le-ai văzut niciodată.

Respectă acel gest. Acordă-i spațiul pe care îl merită. Și, dacă poți, adaugă la el o fărâmă de blândețe. Pentru că fiecare poveste de durere spusă e, în esență, o victorie. A vieții asupra fricii. A speranței asupra deznădejdii. A omului asupra propriei umbre.