Emoții în echilibru. Facerea.

Care e timpul cel mai potrivit pentru a-ți spune povestea? Aș spune că timpul prezent. Când simți că ți se rostogolesc cuvintele din gură, că ai câteva experiențe ce ar putea fi de folos și altora, când pur și simplu te simți suficient de încrezător să afirmi ”călătoria mea e mișto, cu ceva wow și niște aha-uri, o spun și altora” - atunci ai găsit timpul. Do it.

Nu am nicio idee dacă cineva, altcineva în afara familiei - puțină, câtă mai am, ori a prietenilor - puțini, câți au mai rămas, va vizita și citi călătoria aceasta a mea pe care îmi propun s-o scriu aici. Oarecum, atipic, nici nu e asta cea mai importantă achiziție pentru mine. Dacă pentru unul singur, egal cine e el/ea, acești pași împărtășiți aici sunt relevanți, îi schimbă perspectiva și îi înmoaie inima - sunt foarte mulțumită.

Cum spuneam într-o altă prezentare despre mine: ”Eu sunt Diana...și sunt art addicted. Trăiesc pentru creație și mă arăt cel mai bine prin ea. Aici e lumea mea inspirațională, pasională și pătimașă. Te primesc pe tine, vizitatorule prieten, în inima mea creativă. Aici vei găsi când pasiuni explozive sau întunecate, precum un vulcan surprinzător, când emoții calde și line, precum apa liniștită a lacului luminat de Lună.

Arta se naște din bucurie sau durere. Din prea-plinul frumos pe care vrei să-l arăți lumii sau din întunericul pe care nu-l mai poți duce singur. În orice situație, ănsă, arta apare din suflete sensibile și pline de iubire. Multă iubire.”

Arta, pictura & desenul, mi-au fost refugiu cam de când încep să am amintiri despre mine. Îmi creionam, timid, o altă lume - mai prietenoasă, mai blândă, mai fericită și în care mă voiam iubită. Adică tot ce nu aveam acasă, în viața reală. Pictura se împrietenește repede cu cititul și, împreună, decid că viața mea merită o șansă. Da, nu e nimic exagerat, nimic prea mult, doar certitudinea adultului care privește de ani mulți peste umăr, în spate, la acea fetiță mică, pierdută, singură și însingurată: fără ele, nu aș mai fi existat.

Realizez că, deși e un adevăr pe care îl știu de foarte mulți ani, de când mă tot tratez în terapii, este pentru prima dată când mi-l afirm - fără picturi și cărți, astăzi nu aș mai fi fost în viață. Prima postare pe acest blog merita și o afirmație de felul ăsta, zic.

Fără să fi avut palate sau majordomi, material nu mi-a lipsit mai nimic. Nu m-am zbătut la limita supraviețuirii nicicând, iar când am ajuns acolo - căci și asta s-a întâmplat, am aflat o soluție până să mă scufund în disperare și, ușor-ușor, viața mea s-a redresat. Emoțional, însă, am avut mult, incredibil de mult rău. Într-un taler ce nu și-a găsit nicicând echilibrul, au fost vagoane întregi de ură, de frică, suferință și chin. Dragul și râsul nu au lipsit complet, îndrăznesc să afirm că ele nu lipsesc în totalitate niciodată, însă erau atât de rare și durau atât de puțin, încât aproape că nu contau. Ce credeți că e de preferat să ai? În situația în care ai de ales doar una dintre ele, tu ce ai prefera să ai? Partea materială sau partea emoțională?

Mă regăsesc în expresii și roluri comun atribuite multora: sunt mamă, sunt soție, sunt soră și prietenă, sunt colegă. Am fost fiică. Sunt femeie.

Mă definește parcursul: am terminat Peda, am absolvit Dreptul și apoi un Master. Am lucrat în HR ani mulți, apoi am devenit antreprenor. Am pornit într-o aventură a devenirii; psiholog & psihoterapeut în anul III de formare, acum.

Am pictat și am citit continuu, în toate aceste deveniri, traversări și transformări ale mele. Mi-am promis cu 10 ani în urmă, că indiferent ce voi mai face în viață pentru a supraviețui, nu îmi voi mai abandona vreodată manifestarea mea artistică. Ea este parte din mine. Mă va însoți cât voi trăi. Astfel că astăzi, cu toate titulaturile pe care le am și pe care le voi obține, sunt artist în șlefuire emoțională. Știu, fără dubiu, că nu mă voi opri din a face acest lucru cât voi fi. Și mai sunt. azi, psiholog. Și mi-s tare mândră!

Partea asta de emoții în echilbru transpuse aici într-un blog s-a născut din nevoia mea de a vorbi despre ceea ce nu am avut ”by default”, ce am căutat mereu și am găsit foarte greu în varianta sănătoasă. Emoțiile au năvălit mereu peste mine într-o formă copleșitoare, înfricoșătoare, cu furie și multă durere, neînțelese și aproape de patologie. Necunoașterea gestionării lor duce la boli fizice, concrete, grave, pe care le duci cu tine toată viața. Believe me, I know.

Arta are potențialul indiscutabil de a salva vieți. Știu că nu sunt singura care a trecut prin furtuni emoționale și nu sunt singura care a descoperit în artă, scris și terapie un colac de salvare, o altă formă de viață și un nou parcurs. Terapia prin artă este viața reașezată în coordonate ce devin ancore de supraviețuire. Pictura, muzica, scrisul, desenul, dansul, you name it, pot elibera orice emoție pentru care să găsești cuvinte doare prea tare. Ce nu poți vorbi, pictează. Ce nu poți numi, cântă. Dansează. Desenează. Scrie.

Dacă și tu, cel ce citești aceste rânduri, acum, te-ai simțit uneori pierdut sau epuizat emoțional, singur și copleșit, fără să poți spune asta - ia-mă de mână și vino alături. Îți voi spune pașii mei, erorile și încercările mele și, poate așa, îi vei găsi și tu pe ai tăi.

Acest blog se vrea a fi o călătorie împărtășită, un cumul de trăiri și experiențe ce pot fi ajutor și altora, un loc din care să afli că și în cea mai neagră disperare, există lumină, există iubire și există salvare. Este o invitație și spre călătoria ta interioară, o cale ce poate aduce lumină acolo unde pare întuneric. Îți voi împărtăși tehnici din art-terapie, exerciții practice pentru a gestiona stresul, anxietatea sau chiar traumele din trecut, și vom discuta despre cum poți învăța să îți echilibrezi emoțiile și să trăiești o viață mai liniștită, mai conectată cu tine.

M-aș bucura să se nască aici o comunitate, nu doar un loc de citit. Aș vrea să interacționezi, să împărtășești experiențe tale și să ne fim sprijin. Să ne judecăm mai puțin și să ne susținem mai mult.

Facerea lui, a blogului, se datorează unei super femei, pe care o admir din toată inima și care a spus ”de ce nu ai face asta?” Și, eu, iată, am făcut, fără să mă fi gândit o secundă înainte de discuția noastră la asta. Deci, Cori, mulțumesc!

Nu vreau să-mi exagerez parcursul, nici să fac din el literă de lege. Nu a fost o călătorie romantică, nici una horror, chiar dacă pe alocuri veți găsi accente din ambele zone. A fost un drum pe care am simțit deseori că nu îl mai pot duce, că nu mai am destulă putere și nici dorință de a merge înainte. Într-un fel sau altul, m-am ridicat, am ieșit din prăpastie de fiecare dată și am dat un nou sens pașilor mei. Cred că fiecare dintre noi putem. Suntem mai mult forță, decât abandon.

Ce nu poți spune, pictează. Cântă. Scrie. Dansează.