Trauma noastră cea de toate zilele

Trauma a devenit atât de prezentă în vorbirea curentă, încât mai avem doar un pas până când o considerăm o banalitate. Pe aceeași frecvență cu depresia, cu anxietatea. Oamenii înlocuiesc termenii uzuali cu termeni de specialitate, fără să înțeleagă exact ce zonă accesează, de fapt.

În situația în care ai experimentat situații traumatice care încă îți afectează viața (evenimente unice sau repetate), ori te confrunți cu simptome precum atacuri de panică, anxietate persistentă, dificultăți de reglare emoțională, disociere sau flashback-uri, sau simți că ești blocat(ă) în anumite tipare, te invit să faci parte din grupul de suport pentru traumă, desfășurat online pe care îl facilitez pentru a-ți îmbunătăți starea emoțională, a dezvolta reziliența și a învăța tehnici de reglare emoțională cu adevărat folositoare care te vor ajuta să-ți îmbunătățești calitatea vieții. Înscrie-te aici

”Am o dispoziție/stare proastă astăzi”, a devenit ”Sunt depresiv”. ”Mi-a fost teamă aseară singură pe stradă” se transformă des în ”Am devenit anxioasă”, ori ”A strigat azi șeful la mine, sunt traumatizată”. Toate stările de mai sus au importanța lor, de necontestat, sunt valide și au nevoie de recunoaștere și înțelegere, doar că nu se identifică cu termenii pe care alegem, din ce în ce mai des să-i folosim în exprimare.

M-am tot gândit: de ce facem asta? Și aici mă includ, deseori m-am surprins exagerând stările pe care le-am traversat ori în care mă aflam, dându-le o conotație mult mai gravă. Un posibil răspuns pe care mi l-am dat este că, dacă nu toți suferim de depresie, anxietate ori suntem traumatizați, în mod cert suntem suferizi cu toții. Boala noastră se cheamă ”neascultare”. Nu suntem ascultați, nu suntem înțeleși și alinați, emoțiile noastre nu ne sunt recunoscute, ba chiar ne sunt luate la mișto, drept consecință ni le respingem și noi. Purtăm în noi nevoia de a fi auziți, văzuți și validați în trăiri și experinețe. ”Boala” aceasta ne determină să ne exagerăm trăirile, să ne atribuim, eventual, chiar o boală psihică, doar pentru că ne este aproape imposibil să spunem ”mă doare, îmi e greu, m-a afectat foarte tare ce mi s-a întâmplat, te rog, ascultă-ma, alină-mă”. Unde mai pui că unii dintre noi nu au nicio persoană căreia să-i poată transmite aceste cuvinte, și dacă ar putea să le verbalizeze. Acesta din urmă e un alt motiv pentru care am tot spus că fiecare dintre noi ar trebui să aibă terapeutul lui, așa cum avem medic de familie - dar despre asta în episodul viitor.

Cert este că, nu fiecare tristețe devine depresie și nu orice experiență nefericită ne traumatizează. Însă, fără să le punem la îndoială, fiecare emoție, trăire, durere este validă și are nevoie de sprijin și atenție pentru vindecare. În susținerea celor spuse mai sus vine splendida dr. Edith Eva Eger - supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz, în carte ei ”Alegerea” când descrie reținerea, jena chiar, a pacienților ei sau oamenilor cu care dialoga în a-i vorbi despre traumele lor - da, am niște probleme, dar ele nu se compară cu ceea ce ai trăit tu! Răspunsul ei fabulos este că nu există o ierarhie a traumelor - a mea e mai importantă ca a ta, sau dacă ai trăit războiul/foametea ori alte nenorociri asemănătoare ești îndreptățit să suferi - altfel te răsfeți. Vin și eu cu sublinierile proprii; nu există un instrument de măsurare al durerii, al traumei cu un barem fix pe baza căruia să te califici pentru suferință sau nu. Revenind la dr. Eger, chiar dă un exemplu foarte elocvent, cu două paciente care și-au petrecut timpul din cabinetul acesteia, în aceeași zi, ambele plângând, din motive diferite. Prima avea fiica suferindă de o boală terminală și era distrusă, neputincioasă și în război cu Dumnezeu că poate lăsa așa ceva să se întâmple, iar a doua și-a petrecut timpul din cabinet plangând pentru că nuanța de galben a mașinii pe care o primise în acea zi era diferită de cea pe care și-o dorea. Aproape fără excepție, cei care aud cele două situații sunt degrabă judecătorii celei de-a doua femei, că e frivolă și, comparativ cu prima situație, chiar revoltătoare atitudinea. Mărturisesc că și eu mi-am dat ochii peste cap citind acest exemplu, exact ca fiecare dintre voi. Ce spune dr. Eger și ce face, de altfel, diferența între un profesionist, un psihoterapeut care știe să citească emoțiile dincolo de aspectul inițial, posibil superficial? Că în al doilea exemplu era vorba despre frustrare ce nu are legătură cu culoarea mașinii, ci cu sacrificiile constante ale femeii în beneficiul familiei, cu nevoia ei de a fi auzită și de a conta și cum niciodată nu a simțit că acestea sunt importante - ea a fost mereu nevăzută.

Ce este trauma? În limbaj comun, trauma reprezintă reacția corpului nostru la evenimentul traumatic. Deci, nu evenimentul în sine are rolul principal în piesă, deși fără acesta nu putem vorbi despre traumă, ci felul în care noi reacționăm la ea.

Sunt oameni cu deosebite resurse emoționale, care pot traversa evenimente care pe alții i-ar îngenunchea, dar ei pot ieși din ele netraumatizați. Sunt, pe de altă parte, oameni pe care traumele îi schimbă pentru totdeauna. De exemplu, specialiștii afirmă că rezistența copiilor la stresul cronic cauzat de sărăcie este crescută atunci când au în viața lor un adult care îi protejează și îi îngrijește - apropo de întrebarea mea din prima postare, despre partea materială și emoțională.

Cum știm să recunoaștem trauma? Cânt trăirile noastre sunt intense, emoțiile copleșitoare și știm că nu avem soluții să ieșim de aici. Când trăim astfel de stări:

• Frică intensă, chiar dacă nu există niciun pericol iniment

• Anxietate generalizată, persoanele traumatizate trăiesc cu o stare de alertă continuă, ele mereu așteaptă ca ceva rău să se producă

• Furie copleșitoare.

Nu doar la nivel emoțional se manifestă traiul cu trauma, dacă îmi e permisă așa exprimare, ci și la nivel fizic, căci cei mai mulți experimentează insomnia sau diverse tulburări de somn, au atacuri de panică frecvente, tensiune musculară, tulburări digestive, retragere socială.

Știu că este foarte greu să recunoști la tine tot ceea ce am scris mai sus din măcar două motive: așa ai trăit dintotdeauna, nu știi că există altceva, nu ai nicio idee cum e altfel, aceasta e singura cale pe care o știi; sau ești în faza de negare - nu mi se poate întâmpla, nu am nimic, astea sunt prostii, dar, în mod real, ai măcar o parte dintre simptomele de mai sus.

În situația în care te suspectezi că ai putea fi într-o astfel de zonă, caută un specialist care să te ajute. Nu știi cum, de unde să apuci drumul acesta, scrie-mi. Am fost eu însămi pe acest drum și e posibil să te pot ajuta ca să găsești și tu sprijini potrivit pentru tine.

De unde știu? Pentru că am toate simptomele de mai sus. Și câteva în plus. Dar despre astea, pe larg, într-un episod viitor.

_______________

Recomandam la început Alegerea - Edith Eva Eger. Tot ea a scris și Darul. Sunt cărți lecții de viață.

Dacă vrei să aprofundezi lectura despre trauma:

Dr. Mary Catherine McDonald, Uită tot ce știi despre traume

Pat Ogden, Kekuni Minton, Clare Pain,Trauma și corpul

Dr. Peter Levine,Traumă și memorie

Donald Kalsched, Trauma și sufletul

Margaret Crastnopol, Micro-trauma

Arielle Schwartz, Manual de tratament pentru tulburarea complexă de stres postraumatic